Oare chiar sunt bolnav mintal?

Dragă cititorule, probabil ai auzit o mulțime de povești despre persoane transgen ca mine (eng.: transgender): că am avea o fixație pentru redefinirea cuvântului “femeie”, că obligăm oamenii să folosească cine-știe ce pronume ciudate, că suntem defapt bărbați travestiți care invadăm băile femeilor de pretutindeni. Cu așa zvonuri bubuind continuu pe aplicațiile de social-media, nu mă miră că lumea ne privește ca și cum am avea păsărele la cap. Chiar și mie mi-ar fi greu să iau în serios pe cineva care spune cât de importante îi sunt tratamentele hormonale și operațiile de schimbare de sex.

Dat fiind că sunt persoană transgen, am ajuns să fiu destul de sceptic legat de ce se scrie pe Insta, Tik Tok sau Facebook. Am învățat să nu mă grăbesc să judec pe alții, ci mai degrabă să încerc să înțeleg cu mintea deschisă problemele cu care se confruntă cei din jurul meu.

Din păcate, chiar și atunci când oamenii sunt dispuși să te asculte, de multe ori își pierd repede interesul - în special când vii cu teorii abstracte despre sex și identitate. Daaa, și eu sunt vinovat că am încercat să redefinesc cuvintele “bărbat” și “femeie”… În continuare sunt frustrat că termenii ăștia sunt atât de strâns legați de organul din pantaloni! Dar revenind la discuțiile mele teoretice. După mai multe minute lumea îmi spunea exasperată: “Bărbatul are penis, femeia vulva! Mai simplu de atât nu se poate!” sau “Tu chiar nu ai altceva mai bun de făcut în timpul liber? Sunt atâtea probleme în viața asta, și tu despre asta vrei să discutăm?”. Da, acuma mi-e clar: cu teorii abstracte nu ajungem nicăieri!

De aceea m-am gândit de data asta voi face ceva diferit (și un picuț înfricoșător) și-ți voi povesti pe scurt cum era viața mea înainte de tranziție. Poate că deschizându-mă față de tine dragă cititorule, vei înțelege mai ușor de ce m-am hotărât să adopt eticheta de persoană transgen.

OK… ca să nu am timp să mă răzgândesc, să-i dăm drumul…

Viața înainte de schimbări

Cu excepția trecere bunicilor mei în neființă, pot spune că am trăit fără prea multă dramă și tragedie. Familia mea a fost totdeauna unită; părinții mă iubesc și se iubesc, și nu țin minte să fi dus vreodată lipsa vreunui lucru important în copilărie.

La 22 de ani terminam facultatea și-mi începeam cariera, eram într-o relație de vreo 2 ani și aveam propriul apartament. Definiția unui bărbat de succes, nu? La momentul respectiv nu pot spune că explodam de fericire, dar eram convins că sunt pe drumul cel bun. Învățam tot ce se putea despre meseria mea, preluam din ce în ce mai multă responsabilitate la servici… doream să devin cel mai bun în domeniu! Și cu toate astea, aveam o atracție inexplicabilă către obiecte feminine (haine, pantofi, machiaj, etc.)

Mă simțeam ca-ntr-un cerc vicios: cu cât mă adânceam mai mult în muncă, cu atât stresul creștea; cu atât stresul creștea, cu atât nevoia de a purta haine de damă creștea; cu cât aceste nevoi îmi acaparau mai multă atenție, cu atât încercam să mă adâncesc și mai tare în munca mea. Nașpa rău, ce pot să zic.

Mă simțeam ca-ntr-un cerc vicios: cu cât mă adânceam mai mult în muncă, cu atât stresul creștea; cu atât creștea mai mult stresul, cu atât nevoia de a purta haine de damă creștea; cu cât aceste nevoi îmi acaparau mai multă atenție, cu atât mă adânceam și mai tare în muncă, și așa mai departe. Nașpa, ce pot să zic.

Am început să caut să înțeleg ce naiba mi se-ntâmplă. Noroc cu avântul forumurilor, blogurilor și vlogurilor din anii de după 2010. Astfel am reușit să găsesc bărbați ca mine povestind despre experiențele și necazurile lor. Ceea ce m-a șocat cel mai tare era că unii apăreau pe ecran îmbrăcați în haine de damă și machiați, alături de partenerele lor! Acele femei nu erau oripilate de ce făcea bărbatul lor! Ba din contră, îl sprijineau în a se travesti!

Eram pur și simplu… Uau! Adică, se poate și așa ceva?! La scurt timp după, m-am hotărât să îi spun și eu iubitei mele că mă travestesc. Cine știe, poate voi avea noroc…

Daaa… A mers la fel de bine pe cât ți-ai putea imagina. Și acum îmi amintesc sentimentul de dezgust de pe chipul ei. Au urmat discuții lungi despre noi și relația noastră (pe care poate le voi aborda într-un articol viitor). Ce e important acum este ultimatumul pe care l-am primit: ori ea, ori hainele mele de damă!

Am ales-o pe ea, evident! Nu sunt o persoană frivolă. Niciodată nu aș putea alege niște articole de îmbrăcăminte în detrimentul femeii care mi-a fost alături de mai bine de doi ani! Și cu toate astea, nu am reușit să renunț complet la hainele de damă. Astfel am intrat într-un alt ciclu enervant: cumpăram chestii pe ascuns, mă bucuram de ele o perioadă, începeam să mă simt vinovat că îmi înșel cumva partenera folosindu-le, apoi aruncam totul la gunoi, hotărât să nu mai fac asta niciodată. Și repetă asta de vreo trei ori de-a lungul a vreo doi ani.

Între timp, relația de iubire devenise lipsită de emoție și cariera începuse să stagneze. Prietena mea luase hotărârea să se mute la București în căutarea unui job mai bun, iar eu… am decis să o urmez. De ce oare, te-ai putea întreba? Încăpățânarea de a lupta pentru relație? Speranța că lucrurile se vor îmbunătății odată cu schimbarea locației?

Lucrurile evident nu s-au îmbunătățit. Problemele de fond erau neschimbate: o relație în care nu aveam mai nimic în comun, un job pentru care nu simțeam niciun fel de satisfacție… La un moment dat ajunsesem atât de rău încât aveam atacuri de panică de la stres. Am hotărât că voi face pasul și o voi convinge pe iubită să ne despărțim.

Șoc, trădare și suferință. Și pentru ce? Că alegeam (din nou!) niște haine de damă în detrimentul ei?! Și partea tristă e că îi dădeam dreptate. Deși cumva știam că cel mai bine ar fi să ne despărțim, nu reușeam să aduc niciun argument bun de ce niște amărâte de haine CHIAR SUNT mai importante decât ea!

“Nu știu ce să zic… Ce ai tu acolo sună ca o adicție…”

Dragă cititorule, ai perfectă dreptate! Unul din motivele pentru care mă străduiam ATÂT DE TARE să salvez relația era frica că aș fi ajuns cumva dependent de haine de damă - nevoia asta constantă de a mă travesti care numa’ nu-mi dădea pace! Astfel, am decis să mă duc la psiholog.

Au urmat vreo 4 ani de terapie în care lucram săptămânal la cele trei subiecte care mă presau cel mai tare: cum să fiu un iubit mai bun, cum să găsesc satisfacție în jobul meu și cum să gestionez nevoia mea inexplicabilă pentru haine de damă. Lucrurile s-au îmbunătățit… o perioadă. M-am străduit să fiu mai atent la nevoile partenerei mele, am încercat să găsesc plăcerea în diferitele obligații pe care le aveam la muncă, și cel mai important - m-am zbătut să stau cât mai departe de tot ce înseamna feminitate!

Și desigur, nu a funcționat. Nu pe termen lung. Problemele de fond tot acolo erau, doar că eu devenisem mai bun în a le ignora. Din păcate, oricât de bun ajungi în a ascunde lucrurile sub preș, ele tot răbufnesc la un moment dat. În cazul meu, devenisem ipohondru - orice senzație ciudată în corp, orice durere inexplicabilă, aveam impresia că mâine o să dau colțu’. Și colac peste pupăză, reveniseră și atacurile de panică… Nu cred că aș mai fi putut-o duce mult așa.

“Și ce-ai făcut?”

Păi… m-am despărțit de iubita mea de 8 ani. Jobul nu l-am schimbat, dar am renunțat treptat la responsabilități și am trecut la un program de lucru mai scurt. Și cel mai important, nu am mai fugit de dorințele mele… “ciudate”.

Vezi tu, dragă cititorule, foarte mulți ani am încercat să-mi ignor feminitatea, crezând că am dezvoltat cine știe ce adicție. Ce nu am realizat decât târziu a fost că între o dependență de jocuri de noroc (să zicem) și ce am eu există diferențe foarte mari.

Mai exact, cu cât reușești mai mult să stai departe de jocurile de noroc, cu atât mai bine-ți va fi. Ori, ceea ce mi s-a-ntâmplat mie a fost exact opusul: cu cât fugeam mai tare de feminitatea mea, de cine sunt eu cu adevărat, cu atât mai rău a ajuns să-mi fie!

Și zic asta pentru că odată ce ne-am despărțit, viața a-nceput să mi se îmbunătățească considerabil. Am început să am grijă de propriul corp, să îmi pese de cum arăt. Am hotărât să mânânc mai sănătos și să mă duc la sală. Și care crezi că era motivul principal pentru toată această bătaie de cap? Ca să arăt bine în rochii! Da, exact! Dorințele mele de a mă travesti erau tot acolo, doar că schimbasem fundamental modul cum mă raportam la ele!

Nu mai eram stresat că trebuie să țin ceva secret față de parteneră, nu mai simțeam că fac ceva rău, că înșel încrederea cuiva. Eram liber să explorez orice idee nebună care-mi trecea prin cap, fără să am conștiința-ncărcată! Pe lângă toate astea, mi-am găsit hobby-uri și prieteni noi. Era ca o renaștere.

La final

Mi se pare important să subliniez câteva lucruri pe care le-am învățat de-a lungul anilor, până să-mi încep tratamentul hormonal.

În primul rând, nu-ți evita problemele! Ignorându-le, nu reușești decât să-ți faci mai mult rău mai încolo! Legat de iubita mea, ignorând faptul că nu aveam ținte și hobby-uri comune a dus la o relație toxică și nefericită pentru amândoi. Sau cariera mea, unde eram atât de disperat să urc o ierarhie artificială deși nu simțeam nicio satisfacție pentru munca depusă. La un moment dat, oricâți bani ai primi în plus, nu compensează pentru lipsa de chef și stresul neîncetat.

Și desigur, nevoia mea de a mă travesti. Odată ce am avut spațiul și timpul necesar să mă travestesc, am realizat cât de important este pentru mine să arăt într-un anumit fel. Și aici nu mă refer la faptul că puteam în sfârșit să port o rochie. Mare fâs! Revelația, care a apărut doar după încă câțiva ani de explorare, a fost că nu fustele și tocurile sunt ceea ce-mi lipseau, ci sentimentul de satisfacție față de propriul corp. Când ești gol goluț în fața oglinzii și-ți dai seama că unde ți-e pieptul așa de bine ți-ar sta niște sâni… sau că poate ai arăta superb cu șoldurile puțin mai late? Mda. N-aș fi reușit să descopăr toate astea dacă nu mi-aș fi acordat timpul necesar să-mi explorez identitatea, așa cum e ea: ciudată, neobișnuită… minunată.

Astea fiind spuse, dragă cititorule, ai grijă de tine și ne vedem data viitoare!
M.